Perioada de derulare: ian. 2014 – dec. 2015
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate (SFC) este abordat în literatura de specialitate ca o relație prin intermediul căreia personalul şcolii acţionează împreună cu familia şi alți membri ai comunității în vederea susținerii copiilor pentru a avea succes şcolar (Bryan, 2005; Epstein, 1995).
Specialiștii consideră că începând cu anii 2000, creşterea nivelului implicării părinţilor a devenit unul dintre criteriile pentru reformele şcolare din întreaga lume (Cankar și colegii, 2009).
Realizarea parteneriatelor SFC este mai dificilă atunci când vorbim de comunitățile dezavantajate, deoarece părinții cu venituri mici participă mai puțin la activități în şcoli decât cei cu venituri mai mari (Van Velsor, Orozco 2007). Pentru aceştia, şcoala trebuie să dezvolte o nouă abordare, care să aibă în vedere nevoile lor concrete şi barierele pe care le întâmpină pentru o implicare mai mare în viața şcolii.
Studiile au arătat că parteneriatele pot fi construite numai dacă iniţiativa vine din partea şcolii. Părinţii sunt, în general, interesaţi, dar adoptă o atitudine pasivă, aşteptând un semnal, o invitaţie din partea şcolii. Un exemplu de bună practicã, identificat în sinteza teoretică pe tema parteneriatelor SFC (Țibu & Goia coord., 2014) îl reprezintã abilitarea cadrelor didactice în comunicare pro-activă şi pozitivă cu părinții (Van Velsor, Orozco 2007), în cadrul unei paradigme educaţionale care vede şcoala ca o instituţie cu scopuri şi obiective care ţin cont de specificul şi nevoile comunităţii din care face parte. Un rol important revine consilierului şcolar, care poate oferi modele de rol cadrelor didactice sau poate derula cursuri de formare pe acesta tematică.
Departamentul Consiliere şi management educațional din cadrul Institutului de Ştiințe ale Educației Bucureşti a realizat o cercetare de 3 ani (2013-2015) pe tema parteneriatelor SFC, cu accent pe colaborarea şcoală-familie. Prima parte a cercetării (2013) a constat în realizarea unei sinteze teoretice la nivel internaţional pentru a identifica abordări teoretice, metodologii şi bune practici cu privire la implementarea SFC şi a contura posibile modalităţi de adaptare şi intervenţie în context românesc. Această primă etapă s-a concretizat în publicația „Parteneriatul Școală-Familie-Comunitate” (Țibu & Goia coord., 2014). Cea de-a doua parte (2014-2015) a fost dedicată designului şi implementării unei cercetări cantitativ-calitative care a avut în centrul său derularea unui program de formare pe tema comunicării profesori-părinţi din şcoli dezavantajate. Această parte a cercetării face obiectul prezentei publicații.
Programul de formare a fost construit pe baza modulelor de Comunicare din cadrul programului Facilitator pentru sănătatea mentală (MHF – Mental Health Facilitator), care a rezultat din colaborarea National Board for Certified Counselors (NBCC International) şi Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Prin structura sa riguroasă şi validată în context internațional, dar şi prin faptul că a fost special conceput pentru a se adresa nevoilor beneficiarilor din comunități dezavantajate, modulele de Comunicare din cadrul programului MHF au reprezentat varianta optimă de program de formare pe care să o utilizăm în scopul cercetării noastre. Modulele au fost adaptate de către membrii echipei de cercetare la specificul grupului ţintă, cu acordul NBCC. Rezultatul final îl reprezintă un Program de formare pe tema: comunicarea profesori-părinți din medii dezavantajate, cu drept de proprietate intelectuală a ISE şi cu posibilități de acreditare şi utilizare ulterioară, dar şi cu opțiuni de adaptare pentru alte categorii de grupuri țintă.
Grupul țintă l-au reprezentat profesorii din şase şcoli din zone dezavantajate din Bucureşti.
Intervenția specifică a constat în implementarea programului de formare pe tema “Comunicarea profesori-părinți” în patru din cele șase şcoli implicate în cercetare.
Pentru analiza şi interpretarea datelor cercetării a fost utilizată o metodologie mixtă: calitativă şi cantitativă. Metodologia cantitativă a fost bazată un design cvasi experimental de tip Solomon, cu patru grupuri de intervenție şi două grupuri de control. Aplicarea metodei calitative a constat în interviuri de grup cu părinții, al căror scop a fost culegerea de date care să completeze analiza cantitativă, prin ilustrarea unor situații specifice, oferirea de explicații posibile ale fenomenelor relevate şi extinderea ariei de analiză asupra unor aspecte considerate relevante de către părinți.
Instrumentele utilizate în analiză au fost: chestionare de evaluare a cunoştințelor şi opiniilor pentru profesori, fişe de evaluare a cursului şi interviuri de grup pentru părinți.
Analiza cantitativă a datelor a fost ghidată de ipoteza studiului şi surprinde: a) comparații între datele obținute de la profesori în timpul cursului de formare şi cele obținute imediat după formare; b) comparații între datele obținute de la diferite grupe de profesori, conform designului de cercetare; c) comparații şi corelații în funcție de diferite variabile demografice.
S-au constatat efecte semnificative ale cursului de formare în cazul grupurilor de profesori care au completat chestionarul de evaluare înainte de curs, beneficiind astfel de o sesiune preliminară de informare și pregătire. Profesorii care au completat chestionarul de evaluare înainte de curs au obținut performanțe semnificativ mai bune decât cei care au început direct cursul de formare. Putem presupune că prima etapă de completare a chestionarului, care a avut loc înaintea cursului de formare, a avut un efect motivațional asupra profesorilor. S-a constatat o influență a vechimii în învățământ asupra receptării cursului, profesorii tineri fiind mai deschişi în a-și modifica cunoștințele și atitudinile în comparație cu cei cu vechime mai mare. Dacă înainte de curs s-a constatat o relație inversă între autoevaluarea profesorilor şi evaluarea pe care aceştia au făcut-o părinților (cu cât profesorii s-au autoevaluat mai bine, cu atât i-au evaluat mai nefavorabil pe părinți), după curs tendința relației a devenit pozitivă, profesorii punând aşadar mai în acord propria evaluare cu cea a părinților, rezultate care se mențin la toate etapele de testare şi care nu apar la lotul de control. Nu s-a constatat o diferență semnificativă între nivelul de acumulare al cunoştințelor între grupurile de profesori care au beneficiat de curs de formare cu durata de 12 ore, respectiv cele care au beneficiat de formare de 6 ore.
Rezultatele calitative arată că părinții consideră, în general, că şcoala este importantă în evoluția copiilor, însă comunicarea cu profesorii este marcată de o serie de probleme: fluctuația personalului, atitudine de superioritate, violență în comunitate, slab control asupra cazurilor de elevi cu probleme de învățare şi disciplină.
Recomandările fac referire la aspecte, precum: necesitatea informării participanților înainte de începerea cursului, oportunitatea oferirii unui curs de comunicare ca etapă premergătoare construirii parteneriatului între școală, familie și comunitate, durata potrivită pentru un astfel de curs, cât și aspecte organizatorice de care este necesar să se țină cont. De asemenea, sunt discutate modalitățile de implicare a părinților în cercetările pe această temă și sunt propuse recomandări cercetări ulterioare.
Principala limită a cercetării a constat în faptul că nu am putut asigura selecția randomizată, toate cadrele didactice predând la şcoli din zone defavorizate şi având nevoie de formare. În plus, selecția randomizată a ridicat dificultăţi şi din cauza specificului cercetării, fiind greu de pus în practică un program experimental de formare în şcoli care nu doresc acest lucru. De aceea, am selectat şcoli care au participat la campania UNICEF „Hai la şcoală!”. Acestea corespund profilului dorit şi şi-au manifestat inițial interesul de a participa la cercetare. Din această perspectivă, putem afirma că rezultatele obținute au un caracter exploratoriu şi necesită validare prin replicarea cercetării cu un număr mai mare de subiecți selectați randomizat.