In Memoriam – Nicolae Sacaliş – Calata

Nicolae Sacaliş – Calata (28 ianuarie 1944 – 4 februarie 2015)

Născut la Bucureşti (dintr-o familie de ţărani provenind din zona Munţilor Apuseni), Nicolae Sacaliş a absolvit, în 1968, Facultatea de Filosofie, secţia Pedagogie. Între 1968 şi 1974 a fost cercetător la Institutul de Ştiinţe Pedagogice şi Psihologice. În perioada 1974-1979 a urmat studii masterale şi doctorale de filosofie la Universitatea de Stat Ohio din SUA, după care a revenit la institut, unde a lucrat până la desfiinţarea acestuia, în urma scandalului declanşat de meditaţia transcendentală. Din 1982 şi până la evenimentele din decembrie 1989, a fost angajat ca educator şi logoped la Şcoala Ajutătoare nr. 8 din Dămăroaia. Este unul dintre membrii fondatori ai noului Institut de Ştiinţe ale Educaţiei (1990), fiind desemnat şef al secţiei Teoria Educaţiei. Câţiva ani mai târziu devine director al Universităţii Populare „Ioan I. Dalles” (1993). A fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film şi la Universitatea „Dimitrie Cantemir”, precum şi visiting professor la mai multe universităţi din străinătate. Ca director al Universităţii Populare, a fondat revista „Paideia” (revista numără deja 20 de ani de apariţie neîntreruptă). A fost Preşedintele Asociaţiei Naţionale a Universităţilor Populare şi membru al Asociaţiei de Studii Avansate de Teoria Curriculumului. În anul 2008 a primit premiul Academiei Române pentru lucrarea „Pedagogia culturii” (2006).

Viaţa şi activitatea sa au fost jalonate de urcuşuri şi coborâşuri, de mari promisiuni şi de o risipă demnă de un nabab. O figură de pedagog de tranziţie, format într-o lume, dar cu studii avansate urmate într-alta, aflată la antipozi; cu doctorat american şi apoi „carte de muncă” în Dămăroaia, cu bucuria de a reveni la institut după schimbarea regimului şi plecarea intempestivă de aici; militând pe baricadele jurnalismului pe teme de învăţământ, dar şi meşteşugind la versuri, delectându-se cu lectura lui Ezra Pound, schiţând un proiect de lege pentru educaţia adulţilor sau conversând relaxat cu studenţii în amfiteatru. Viaţa sa a fost o sinusoidă care i-a marcat cariera, însă fără a-i deforma substanţa caracterului.

Consecvent cu sine (în apărarea trioului bine-adevăr-frumos şi a pedagogiei – urgisite, în opina sa, de hegemonia nejustificată a ştiinţelor educaţiei), bătăios, ardent şi nu mai puţin catifelat sufleteşte, cu unele idiosincrazii evidente, dar şi căutător neobosit de afinităţi elective; pedagog interesat de schimbul de idei şi de convertirea lor în construcţie instituţională; în fond, un perenialist („marii maeştrii” ai pedagogiei universale şi ai celei româneşti interbelice nu sunt literă moartă, ci rezervoare care pot alimenta oricând efortul de reflecţie asupra revigorării educaţiei) şi un organicist (în sens de păstrare a identităţii de fond a învăţământului românesc, în acord cu ideea că nu de reforme copiate după tipic mondialist am fi avut noi nevoie în ultimii 25 de ani, ci de o reconstrucţie a învăţământului, dar cu păstrarea fundamentelor sale viabile – modelul francez de organizare şi modelul german de pedagogie); cu un ochi spre lumea nordică a lui Grundtvig şi cu altul îndreptat spre miticul Ulise, în a cărui imagine pedagogul omagia pe cel hălăduind pe valurile vieţii, fără a-şi pierde busola interioară (sentimentul nostos-ului/al revenirii la matcă); cochetând cu reveria unei societăţi reclădite pe solide fundamente educaţionale şi intenţionând, pe urmele lui John Dewey, să reînnoiască dialogul dintre politeia şi paideia, dintre democraţie şi cultura educaţiei; antielitist, dotat cu un autentic (şi îngrijorat) spirit patriotic, Nicolae Sacaliş considera educatorul un intelectual care a renunţat să mai numere aripile îngerilor, pentru a se transforma într-un homo faber capabil să sprijine noua generaţie să-şi găsească propriul drum în viaţă. Ar fi fost în spiritul lui Nicolae Sacaliş să se întrebe, precum, altădată, Counts: Dare the School Build a New Social Order?

Crezul său pedagogic este pregnant articulat în cea mai închegată carte a domniei sale: „Întoarcerea zeilor: putere, democraţie şi educaţie” (Institutul European, 2011). Autentica putere a omului priveşte numai educaţia şi democraţia – aşadar, socializarea inteligenţei: „Pentru că numai învăţătura împărtăşită de cât mai multe minţi poate să scoată specia umană din noapte şi întuneric, să elibereze omul de spaimele ancestrale şi de tirania şi păcatele istoriei”. Acest crez este, de-acum încolo, şi un testament cultural.

Nicolae Sacaliş – Calata reprezintă un caz deosebit de încredere în forţele vindecătoare şi creatoare ale educaţiei, şi asta într-o vreme de relativizare accelerată a valorilor, a reperelor, a credinţelor.
Opere principale: Suedia şi şcoala suedeză (1998); N.F.S. Grundtvig, danaismul şi civilizaţia nordică (2000); Politica culturală şi politica educaţională (2001); Vino, bunule Ibis! (2003); Pedagogia culturii de la Homer la Platon – Fundamentele culturii europene (2006); Întoarcerea zeilor: putere, democraţie şi educaţie (2011). A publica şi literatură: Roibul (poezii, 1990), Morile Domnului (poezii, 2000), Norul / The Cloud (povestiri, 2004).

Autorul articolului – Dan Badea, cercetator ISE

  • Pagina a fost de ajutor ?
  • Da   Nu
Publicat pe 18 februarie 2015 Articole onlineEvenimente și informațiiISE in actualitate