Educația în atenția sociologilor

Asociaţia Română de Sociologie, Universitatea din Oradea – Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române, în colaborare cu Casa Corpului Didactic Bihor au organizat în perioada 27-29 septembrie 2012 în cadrul Universităţii din Oradea, Conferinţa Internaţională „Sociologia europeană: noi provocări şi oportunităţi”.
Întâlnirea sociologilor şi-a  propus să deschidă un spaţiu de investigare a noii situaţii cu care societăţile noastre se confruntă. Ea a reunit contribuţii teoretice şi empirice din sociologie, dar şi din domenii apropiate, precum demografia, antropologia şi asistenţa socială. Un număr de circa 150 de teoreticieni şi practicieni din ţară şi străinătate, din domeniile mai sus-menţionate au prezentat lucrări şi au participat la dezbateri în cadrul a 29 de secţiuni care s-au derulat în paralel pe durata a trei zile.
Pentru specialiştii prezenţi din mai multe centre universitare românești, precum și invitaţi din țări ca Italia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Letonia, Republica Moldova, conferinţa a însemnat prezentarea de comunicări pe diferite problematici de cercetare mai mult sau mai puțin legate de tema principală a Conferinței. Cei care au comunicat, au urmărit, cu prioritate, să facă cunoscute preocupările lor, să primească totodată comentarii din partea colegilor din alte universități sau institute de cercetare și să deschidă calea unor noi proiecte și cooperări în domeniul sociologiei sau în unele conexe cu aceasta.

Printre temele dezbătute s-au regăsit probleme sociale cu care se confruntă societatea românească și cea internațională (europeană) cum ar fi dezvoltarea zonelor rurale, menținerea coeziunii sociale și familiale, asigurarea locurilor de muncă și combaterea șomajului, menținerea coeziunii sociale și familiale, reducerea delincvenței, asigurarea bunăstării și dezvoltării personale a copiilor și adolescenților. Soluțiile la multe dintre aceste probleme sociale majore (dacă nu la toate) au fost puse de autorii lor în legatură şi cu  schimbări în sfera învățării, a formării profesionale, a educației formale și non-formale. Cu alte cuvinte, numeroase comunicări, plecând de la probleme sociale, au ajuns să trateze diferite aspecte ale sistemului educațional.

Pentru cititorii Tribunei învățământului ar fi probabil interesant să cunoască gândurile și rezultatele de cercetare prin care sociologii s-au apropiat de realitatea școlii și a sistemului de educație, găsind în reforma educațională o cale importantă de schimbare şi asanare socială.

Cum apare şcoala în viziunea sociologilor poate fi interesant chiar dacă  interesul sociologilor se concentrează mai ales asupra unor aspecte privind interacţiunea şcolii cu mediul său social.

Astfel, inegalitatea socială se manifestă atunci când ia forme extreme şi prin fenomenul de abandon şcolar. Ghorghiţa Lazăr de la Universitatea Bucureşti constata că sărăcia afectează serios tânăra generaţie (copiii în mod special). Şcoala ar putea reprezenta un bun instrument de asigurare a unor oportunităţi egale şi de prevenire a riscului  social, în mod special  a celui de abandon şcolar. În acest mod se poate spera în descurajarea a ceea ce se numeşte „cultura sărăciei”.

Cercetătoarea Gabriela Neagu de la Institutul de Cercetări pentru Calitatea Vieții consideră sitemul educațional din România profund afectat de criza economică, manifestând forme ale inegalității educaționale, ceea ce, mai departe, se transformă în inegalități în planul socio-ocupațional. Pentru a reduce această formă de inegalitate care afectează în prezent nu doar societatea românească, ci întregul spațiu european, se propune intensificarea studiilor prospective capabile să anticipeze cercerea de pe piața locurilor de muncă și să orienteze oferta educațională. Se menționează recomandarea comună a specialiștilor europeni în educație și în economie de a fundamenta măsurile de politică educațională pe concluziile unor studii longitudinale și monitorizări de cel puțin 10 ani  ale generațiilor tinere (de la vârsta de 15 ani). Măsurile practice trebuie să aibă în vedere atât pe cei care părăsesc prea timpuriu sistemul educațional, cât și pe cei care doresc să își completeze educația cu nivelul terțiar de instrucție. Pentru toți aceștia vor trebui imaginate noi forme de calificare, recalificare sau reconversie profesională.

O cercetare provenind de la Institutul de Științe ale Educației  constată manifestarea tot mai accentuată în societatea noastră a unei disjuncții între valorile sistemului educațional și cele promovate în rândul tinerilor. S-ar părea că școala, pe măsură ce devine tot mai accesibilă, devine şi mai puţin atrăgătoare. Tot mai mulți tineri merg la școală  numai pentru că ”așa trebuie”, dar nu și pentru că le-ar face plăcere sau pentru că ar împărtăși aceleași idealuri, valori sau aspirații cu cele promovate în mediul școlar. Lipsa de interes şi de motivaţie a multor elevi se transferă mai departe în rezultatele acestora la diferitele evaluări naţionale (cazul examenului de bacalaureat). Care ar fi semnificaţia unei asemenea  situaţii pentru perspectivele de dezvoltare ale educaţiei? – se întreabă  cercetătorul. Ar trebui ca şcoala să fie mai apropiată de valorile tinerilor? Ce se poate spune despre valorile actuale ? Sunt acestea o reflectare strictă şi limitativă a unor interese instituţionale (ale sistemului) sau sunt expresia unor cerinţe mai profunde  din societate? Sau poate problema  neconcordanţei se rezumă la o chestiune care priveşte metodele folosite în procesul didactic? Concluzia investigaţiei a fost că şcoala nu ar trebui să renunţe la valorile sale clasice ( calitatea muncii, competenţă, obiectivitate), dar ar putea deveni mai flexibilă şi mai permisivă în raport cu unele aşteptări ale elevilor, cum ar fi libertatea de expresie, participarea la adoptarea unor decizii, comunicarea şi înţelegerea reciprocă, egalitatea; de asemenea ar trebui căutate mai  hotărât noi modalităţi (tehnici) pentru transferul de informaţie.

Nu toate părerile au fost similare în această problemă: de exemplu, autoarea unei alte comunicări (Rodica Popa de la Casa Corpului Didactic Bihor), a argumentat că  „resursele umane din şcoală, profesorii şi elevii au scopuri similare, de a promova învăţarea, de a facilita inovaţia şi de a găsi modalităţile cele mai potrivite pentru a îndeplini obiectivele instituţiei şcolare”. Problema pentru autoarea comunicării ar fi numai cea legată de adaptarea la mediul social mai larg în care funcţionează şcoala.

Un fenomen care a atras în mod special atenţia sociologilor atunci când aceştia au intrat mai profund în analiza  mecanismelor şcolare a fost fenomenul  violenţei şcolare. Bianca Mada de la Universitatea din Oradea constată că violenţa în şcoli se află într-o  creştere alarmantă atât în lume, cât şi în România. Ea reprezintă un fenomen complex cu multiple determinări: familiale, sociale,  culturale şi personale. Şcoala nu mai reprezintă un mediu de siguranţă, ci tot mai mult un mediu de violenţă, de intimidare, chiar de crimă. Expunerea la violenţă poate conduce la efecte nefaste atât din punct de vedere educaţional (academic), cât şi profesional. Ea are consecinţe asupra vieţii, sănătăţii şi situaţiei materiale a victimelor şi asupra sănătăţii mentale a tuturor celor implicaţi. Adolescenţii expuşi la agresiuni prezintă niveluri ridicate de teamă, mânie, depresie, lipsă de încredere în ceilalţi. Astfel, mulţi dintre ei adoptă o viziune fatalistă asupra propriului lor viitor sau ajung să se angajeze în comportamente de risc (care preced delincvenţa). Carmen Palaghia de la Universitatea A I Cuza din Iaşi atrage atenţia în aceeaşi ordine de idei asupra necesităţii de a combate violenţa prin colaborarea între şcoală, familie şi comunitatea locală. Ea aminteşte  de faptul că şi în România (ca şi în multe alte ţări) începe să se acţioneze în baza unei strategii naţionale de prevenire şi combatere a violenţei. Se simte însă în continuare nevoie de intervenţii directe, locale, de servicii de suport pentru adolescenţii aflaţi într-o perioadă de tranziţie către maturizare. Pentru moment, asemenea servicii sociale sunt foarte puţin vizibile, deşi ar fi foarte necesare ( M. Sofrone de la Institutul Teologic Adventist din Bucureşti).

Un aspect de asemenea luat în considerare de specialiştii în probleme sociale a fost cel al rolului părinţilor prin implicarea lor alături de şcoală în procesul de maturizare socială şi afectivă a copiilor. O cercetătoare din Letonia ( Ilze Trapenciere) vorbeşte despre o deformare a comunicării familiale atunci când avem de-a face cu aşa numiţii „euro-orfani” – copii ai unor părinţi care au migrat în Europa pentru muncă temporară. Ea ne informează că ar exista între 7 şi 8 mii de asemenea copii în Letonia şi că efectele unei asemenea condiţii sunt pe de o parte pozitive (diminuarea sărăciei, creştere mijloacelor economice aflate la dispoziţie), iar pe de alta negative (asigurarea concordanţei scopurilor de viaţă). Şcoala, la rândul ei, trebuie să acorde atenţie specială acestor copii. O altă cercetătoare din străinătate, de la Universitatea din Lisabona (Eva Goncalves), abordează interacţiunea dintre şcoală şi familie, care este chemată să conducă la îmbunătăţirea performanţei şcolare. Dar nu în toate situaţiile se întâmplă aşa, constată autoarea, mai ales dacă interacţiunea respectivă nu se bazează pe împărtăşirea anumitor valori civice comune de comportament. Este necesar să se asigure şi suficientă autonomie de partea şcolii, dar totodată familia să fie implicată în eforturile de asimilare a cunoştinţelor şi valorilor promovate de şcoală.

În finalul acestei sumare treceri în revistă a unor comunicări ce au vizat problemele educaţiei, să menţionăm mesajul transmis de una dintre comunicări intitulată sugestiv „Schimbare sau reformă în educaţia românească”, aparţinând lui Serban Iosifescu de la Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar. Autorul constată că în ultimii douăzeci de ani s-au realizat multe schimbări superficiale în educaţie, dar nu s-a produs o reală reformă care (de exemplu) să schimbe fundamental relaţiile  şi practicile la nivelul clasei de elevi. În locul unei veritabile „transformări culturale”, în educaţie am asistat şi asistăm mai departe la menţinerea relaţiilor vechi, la teama de schimbare şi la dublul limbaj care încearcă să acopere vechile practici cu termeni noi, dar fără acoperire.

În speranţa că rezultatele cercetării sociologice pot fi utile pentru o politică educaţională bazată pe cunoaştere şi că de rezultatele cercetării ar putea să beneficieze şi numeroase cadre didactice în căutarea de soluţii practice la problemele curente ale actului educaţional, invităm pe cei interesaţi să studieze mai îndeaproape materialele ce vor fi publicate şi totodată să intervină în dezbaterea publică referitoare la perspectivele de dezvoltare în domeniul educaţiei.

Autor: Cercetător pr. dr Sorin  Mitulescu

Acest articol a fost publicat în Revista Tribuna Învăţământului

  • Pagina a fost de ajutor ?
  • Da   Nu
Publicat pe 8 ianuarie 2013 Articole onlineISE in actualitate